Am senzaţia că întrebarea asta are legătură cu ultimele cercetări ştiinţifice în ce priveşte timpul... Poate începutul e aici!
Eu mă gândeam la naşterea mea. Să ne ocupăm de ceea ce ştim, că celelalte vor veni pe deasupra. Aşa cum a spus şi Isus, că trebuie să ne ocupăm de sufletul nostru, de izbăvirea lui, iar celelalte ne vor veni de la sine.
Părinţii mei nu au făcut cununie religioasă. Din fericire, până să mă obsedeze în chip deranjant, am scăpat de această iluzie. Căci ce iluzie poate fi mai mare decât aceea că nu ne putem izbăvi de păcat? Mai ales că am dubii în ce priveşte existenţa păcatului.
Tatăl meu mi-a ales numele. Aici voiam să ajung în acest text. Numele meu...
După ce am văzut filmul "Femeile şi bărbaţii şi frica de intimitate", mi-am dat seama ce legătura intimă este între copilăria tatălui meu şi numele meu. Nu mi-am explicat niciodată până în acest moment de ce tata, un om sobru, a ales să-mi dea acest nume, Zaraza. Ajungeam la explicaţia banală că i-a plăcut melodia. Deşi, la principiile lui rigide şi imaginaţia pe care, atât cât o avea, (cred că avea, dar nu am argumente) oricum i-ar fi permis să-mi găsească un nume mai potrivit sobrietăţii sale. Da, e adevărat, a ales dintre numele atee, să nu cumva să fie în calendar sau să aibă ceva conotaţie religioasă.
Când era la vârsta primelor sentimente ce se înfiripează pentru fete, tata a fost luat peste picior de către un adult. Scena este descrisă de el în nişte însemnări. Voi reveni cu amănunte de acolo. Iar însemnările vreau să le adun într-un site dedicat lui, deoarece a fost un profesor deosebit.
Întâmplarea l-a determinat ca toată viaţa lui să menţină o distanţă cât se poate de mare între el şi femeie. Distanţa s-a micşorat în anumite împrejurări, astfel că la vârsta lui de 37 de ani, m-am născut eu.
Înţeleg acum că sexualitatea lui reprimată a găsit o cale de a ieşi un pic la suprafaţă în numele meu. Chiar dacă părinţii mei nu au părut foarte afectuoşi, capacitatea mea de a oferi iubire izvorăşte şi din caracterul pasional al tatălui meu, caracter pe care şi l-a refuzat practic toată viaţa. Posibil că şi destinul meu de copil indigo are o mare influenţă asupra modului cum am văzut totdeauna iubirea. Era de aşteptat ca iubirea să existe de-a lungul vieţii mele într-un mod vizibil. Într-adevăr, am căutat de mică să fiu în apropierea polarităţii mele complementare. Şi deasemenea am simţit adesea compasiune către alţi oameni, îmi dădeam seama că, dacă ar fi după mine, le-aş spune tuturor din jurul meu că îi iubesc. Dar un copil indigo se protejează... Ţelul lui e să îşi îndeplinească misiunea şi nu să şocheze, dacă nu ajută misiunii.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu