Etapa de asimilare, de descoperire

Ce descopăr? Că parte din ceea ce aflu din aceste documente le intuiam demult, sub alte forme. În aceste zile citesc cu toată atenţia aceste documente şi îmi însuşesc informaţia.

Charles Haanel - Cheia Universală



Bashar - Channeling

Să fim ca aceste flori...

Timpul, o curgere circulară sau în spirală

Timpul a devenit în ultima vreme un subiect la modă. Şi, pe de altă parte, nimic nu e întâmplător. Am discutat despre timp şi ipoteza lui Julian Barbour pe un forum, am văzut la televizor o emisiune despre aceleaşi ipoteze, aşa că suprapunând astea peste gândurile mele legate de 2012, mi-am dat seama că timpul trebuie abordat din perspectivă cosmică, universală. Ce însemna timpul pentru vechile civilizaţii? Se raportau la observaţiile directe: mişcările soarelui, Pământului, stelelor. Care este prima concluzie? Toate sunt ciclice. În univers timpul are o puternică amprentă ciclică. Şi de asemenea toate corpurile, galaxiile, se rotesc. Ce bănuim că se întâmplă în 2012? Încheierea unui ciclu de 26.000 de ani de când Pământul, Soarele şi centrul galaxiei se aliniază iar. Este oare ciclică şi evoluţia omului? N-avem de unde şti. Putem spera să fie şi varianta unei spirale, adica rotirea să ducă pe o spiră ascendentă. Asta dacă e posibilă acumularea unui progres. Sau pur şi simplu suntem destinaţi unui alt ciclu de experienţe. Conştiinţa universală, Inteligenţa universală este însă una şi aceeaşi. Ce ar face o Inteligenţă universală?

Raspuns - 04 noiembrie 2011 - O inteligenta universala nu cunoaste timpul. In infinitul existent gasim si locuri unde se experimenteaza timpul, procesele care se deruleaza treptat. Aici unde, inca, suntem noi.

Imaginaţie şi credinţă

Mă gândeam zilele trecute la modul cum realitatea apare altfel fiecărui om... Şi mi-am amintit că spre noi vin o mulţime de semnale percepute prin simţuri. Ştiinţific ni se demonstrează că nu reuşim să reţinem, să observăm, să conştientizăm decât o mică parte din aceste semnale. Ceea ce m-a făcut să trag concluzia că e posibil ca fiecare să extragă din noianul de semnale cele la care e atentă conştiinţa lui. Sau la care e atentă mintea lui. Să zicem că eu nu sunt atentă la semnalele banale, le evit tocmai pe cele cu care mintea s-a obişnuit. Ce semnale rămân atunci? Eu nu mă bazez pe simţuri. Sau ar trebui să mă bazez oarecum pe ele, dar cu scopul de a redescoperi lumea, de a renunţa la ce am fost obişnuită să văd: clădiri solide, frunze care cad, anotimpuri care vin şi pleacă... Cu mintea e mai uşor să te joci, să o păcăleşti, spunându-i că e mai bine să nu se gândească la problemele de mâine. Am descoperit şi avantaje făcând aşa... Dar spune-i că dealul de acolo nu e acolo... Pare că nu are rost să-ţi baţi capul cu asemenea afirmaţii... De fapt, aşa cum am citit azi dimineaţă în primele postări ale lui Octavian din iulie 2011, contrazicând ceea ce ştie mintea că ştie, o aducem aproape de punctul de a-i spune că nu ştie nimic. Dacă totul e iluzie, mintea nu mai are nicio bază. Rămâne va să zică imaginaţia şi credinţa... Imaginaţia şi credinţa... Imaginaţia - şi îţi creezi propria realitate, şi credinţa - căci numai crezând în ceva vei crea o anumită realitate.

Experienţe la limită

O coincidenţă e o coincidenţă... Ici-colo, ne întâlnim cu câte una. Dar când ele te conduc de la o zi la alta? Dar când mintea te ajută să le înţelegi rostul? Nu poţi decât să te gândeşti că ţi s-a întâmplat să-ţi fie alterată conştiinţa, că ar fi bine să iei pastile să te întorci în lumea pe care o cunoşti. Şi mai ales să te întorci între oamenii pe care îi cunoşti. Şi să faci un efort să fii ca ei. Cum să trăieşti într-o lume unde nu sunt nimic decât iluzii şi un om, o fiinţă, la distanţă, e la fel de nebun ca tine?

Atunci când spre surprinderea mea, cunoscuţii interesaţi de dezvoltarea spirituală nu au confirmat măcar o mică parte din ce simţeam eu, a trebuit să încerc să îmi revin, sau să văd ce am greşit... să aflu cum se poate aşa ceva... Să ies cumva să mă întorc între prieteni... Întâi a fost soluţia ca să ascund în sinea mea cele întâmplate. Care a venit de la sine. Aveam de aşteptat până în decembrie 2012, apoi această duplicitate ar fi luat sfârşit. Nu poţi nega aşa de uşor realitatea unei experienţe care te-a pus faţă în faţă cu experienţe spirituale pe care doreai să le experimentezi, dar păreau departe. Am experimentat şi experimentez să trăiesc în Acum. Şi ce mai decurge din asta. Mintea care se limitează la Acum şi vede cum vin în viaţa mea materializarea unor dorinţe. Ceea ce e în mintea mea este creat în viaţa mea.
Apoi mi-am dat seama că ceea ce spuneam eu, că psihicul influenţează realitatea, e adevărat până în cele mai mici amănunte. Adica e adevărat pentru orice experienţe. De fapt nu psihicul influenţează, mai corect e să spunem că gândurile influenţează realitatea. Care e o iluzie. Încă înainte, când simţeam vibraţiile şi încercam să mă acomodez cu ele (sau ce-or fi fost...), mi-am dat seama că iluziile se numesc aşa nu pentru că ar trebui să trecem cu mâna prin ele ca prin fum, ci pentru că sunt ceva fără importanţă şi, mi-am dat seama mai târziu, sunt o creaţie a minţii înlănţuite să creadă că e singura realitate.
Şi mi-am dat seama de ce un bolnav psihic se simte bine când se crede Napoleon. Această credinţă îi oferă încredere în el, curaj, a păţit-o o dată să se creadă Napoleon cu toată fiinţa lui şi nu mai poate ieşi din această iluzie. Realitatea în care medicii vor să-l aducă nu mai are pentru el satisfacţii. A devenit o realitate plată, unde va fi din nou marginalizat, unde nu găseşte iubire şi înţelegere. În schimb, ca Napoleon, i se dă atenţie de parcă ar fi... Napoleon! De aceea nici mie nu-mi convine să las baltă toată povestea cu copii indigo. E o coincidenţă faptul că aş putea fi, într-adevăr, un copil indigo? E o coincidenţă că şi eu am dorinţa să cred într-o lume a iubirii, deşi unii oameni zic la modul ironic "ce lume ar fi aia unde să fie numai iubire şi înţelegere..." De parcă lumea asta unde sunt violuri, crime, lovituri, certuri, războaie, trebuie privită ca fiind bună pentru oameni. E o coincidenţă faptul că înţeleg tot ce susţin maeştrii spirituali despre capacitatea omului de a fi mai mult decât este, ar putea fi o fiinţă demnă, capabilă de iubire necondiţionată. Şi frica asta care mie nu prea mi-e cunoscută, spre deosebire de mulţi alţii în care recunosc tot felul de frici: frica de a nu-i fi divulgate datele spuse la recensământ, frica de a nu-i fi interzise plantele medicinale, frica de a nu-şi plăti facturile, frica de a nu-şi pierde locul de muncă... Mie eventual mi-e frică să nu ratez misiunea pe care aş avea-o în viaţă. Dar ştiu că a avea o frică e deja o piedică, de aceea am scos frica de mai sus, ca să fiu în rând cu oamenii... Dar nu mi-e frică. Important e să fiu atentă la ce e în jurul meu, şi când văd o ocazie de a face ceva ce mi-ar procura satisfacţie, să nu stau pe gânduri. Asta ne cere viaţa, să acţionăm. Ea ne aduce ocazii în drumul nostru, dar noi trebuie să acţionăm. Aşa cum ştie şi creştinul: Dumnezeu îţi dă, dar nu îţi pune şi în traistă!
Acum mă gândesc cum să fructific această experienţă la limită. Deocamdată e bine că am putut să formulez aici nişte idei... Viaţa îşi continuă cursul...

"Dar nopţile-s de-un farmec sfânt/ Pe care nu-l pot pricepe..."Mihai Eminescu

Noaptea a fost mereu celebrată de poeţi! Acum câţiva ani când am (re)început să scriu poezii, mi-am dat seama că mă atrag foarte mult nopţile. Am bănuit ca motiv faptul că am impresia că nu mă vede nimeni şi că mă simt astfel mai liberă. Era probabil întrucâtva adevărat, un copil indigo e intimidat de oamenii care se mişcă lejer într-o lume preponderent materialistă. Apoi am zis că... mi-o picat fisa! Îmi plac nopţile pentru că dispar limitele dintre mine şi celelalte obiecte. Nu mai văd contururile... Şi mă gândesc că asta seamănă cu afirmaţia că suntem Una. Dar asta e o afirmaţie pe care simt că trebuie încă să o aprofundez.
Mai întâi a fost durerea aia rebelă de mijloc, în stânga. A început într-o zi de vineri, 30 septembrie. Eram la serviciu pe scaun şi am crezut că m-am mişcat eu greşit. Dar durerea nu a cedat şi a început să mă deranjeze şi noaptea. Deci mă trezeam noaptea, cam din week-end. Într-o noapte mi-am făcut masaj ca să mă liniştesc cât de cât. După ce mi-a făcut soţul un masaj serios, m-a lăsat durerea de la mijloc (eu am demult probleme cu vertebra a 4-a lombara), şi a trecut la picior. Nimic deosebit, când aveam dureri din cauză că ridicam ceva greu, tot aşa prindea durerea, şi piciorul. Noaptea următoare m-a durut deci piciorul. L-am masat pe el, dar eu deja in fiecare noapte aveam de acum "program" şi mă trezeam în jurul orei 2. Aşa că în nopţile care au urmat nu a fost ciudat că m-am trezit cam la aceeaşi oră şi că eram agitată. Agitaţia era însă foarte ciudată, îmi aduc aminte că după ce îmi trecuse piciorul nici nu puteam gândi limpede, am spus rugăciuni creştine, dar cu mare greu, abia reuşeam să îmi aduc aminte cuvintele. M-am foit vreo două ore până am adormit de oboseală. A mai fost încă o noapte asemănătoare, iar în ziua următoare am cerut ajutorul lui Octavian, [...]

va urma

Am simţit la început nevoia să comunic, să ştie lumea ce se întâmplă... Acum simt că trebuie să mă preocup de mine însămi. Conversaţiile lungi, cu argumente, mă îndepărtează de dezvoltarea spirituală. La început simţeam nevoia să mai citesc pe blogul lui Octavian, apoi mi-am dat seama că nu mai sunt chiar aşa cum mă simţeam în primele zile, conectată la Dincolo. Ultimul articol de pe blogul lui Octavian mi-a confirmat aceasta. Voi continua ce am lăsat în suspans mai sus.

continuare

aşa am aflat că sunt creşteri mari ale nivelului de vibraţie pe Pământ. Ziua respiram accelerat, eram în alertă şi trăiam în Acum, de circa o săptămâna, cum mi-am dat seama între timp. Cuvintele îmi veneau de la sine, ori scriam ori vorbeam. Uneori, rar, nu-mi găseam cuvintele şi mă opream şi mă exprimam cu poticniri. Vreo două nopţi au trecut greu, nu ştiam cum să fac să mă adaptez şi dacă e posibil să mă adaptez... Începeam să simt oboseală. Asta m-a ambiţionat să "fac orice" ca să pot dormi liniştită. Şi într-adevăr, din noaptea aceea perioadele de veghe s-au redus semnificativ. Mă trezeam pe la 2, stăteam circa o oră trează, apoi iar mă trezeam mai puţin pe la 4. Pe urmă am reuşit să mai aflu câte ceva, că e important să îţi ridici permanent nivelul propriu de vibraţie prin orientarea atenţiei înafara condiţionărilor existente în viaţa noastră. Trebuie să o rupem cu ce ştim şi să ne deschidem către Noul Absolut. Oricare va fi acela. Acum trei nopţi m-am trezit la ora 1.01 (ora la care m-am uitat la telefon. mi-am luat telefonul lângă mine. până atunci ştiam ora după ceasul de pe hol care bate din jumătate în jumătate de oră) si am adormit înainte să aud bătăile de la 1.30. M-am trezit din nou la 4.18 şi am adormit în câteva minute. Următoarea noapte m-am trezit la 1.14 şi am adormit în câteva minute. Noaptea trecută m-am trezit nu ştiu la ce oră, că eram cu capul în partea opusă telefonului şi am adormit imediat.
Acuma parcă îmi lipseşte misterul acelor nopţi... Dar creşte misterul zilelor, al informaţiilor pe care nu pot să le simt cu adevărat în viaţa mea. Parte din lucrurile în care cred seamănă mai mult a teorie acuma. Dar zi de zi voi constata cum se infiltrează în viaţa mea. Ce citeam undeva acum circa trei săptămâni? Că suntem efecte... cauza e în altă parte... Aşa e...

Unde am putea găsi începutul?

Am senzaţia că întrebarea asta are legătură cu ultimele cercetări ştiinţifice în ce priveşte timpul... Poate începutul e aici!

Eu mă gândeam la naşterea mea. Să ne ocupăm de ceea ce ştim, că celelalte vor veni pe deasupra. Aşa cum a spus şi Isus, că trebuie să ne ocupăm de sufletul nostru, de izbăvirea lui, iar celelalte ne vor veni de la sine.
Părinţii mei nu au făcut cununie religioasă. Din fericire, până să mă obsedeze în chip deranjant, am scăpat de această iluzie. Căci ce iluzie poate fi mai mare decât aceea că nu ne putem izbăvi de păcat? Mai ales că am dubii în ce priveşte existenţa păcatului.
Tatăl meu mi-a ales numele. Aici voiam să ajung în acest text. Numele meu...

După ce am văzut filmul "Femeile şi bărbaţii şi frica de intimitate", mi-am dat seama ce legătura intimă este între copilăria tatălui meu şi numele meu. Nu mi-am explicat niciodată până în acest moment de ce tata, un om sobru, a ales să-mi dea acest nume, Zaraza. Ajungeam la explicaţia banală că i-a plăcut melodia. Deşi, la principiile lui rigide şi imaginaţia pe care, atât cât o avea, (cred că avea, dar nu am argumente) oricum i-ar fi permis să-mi găsească un nume mai potrivit sobrietăţii sale. Da, e adevărat, a ales dintre numele atee, să nu cumva să fie în calendar sau să aibă ceva conotaţie religioasă.
Când era la vârsta primelor sentimente ce se înfiripează pentru fete, tata a fost luat peste picior de către un adult. Scena este descrisă de el în nişte însemnări. Voi reveni cu amănunte de acolo. Iar însemnările vreau să le adun într-un site dedicat lui, deoarece a fost un profesor deosebit.
Întâmplarea l-a determinat ca toată viaţa lui să menţină o distanţă cât se poate de mare între el şi femeie. Distanţa s-a micşorat în anumite împrejurări, astfel că la vârsta lui de 37 de ani, m-am născut eu.
Înţeleg acum că sexualitatea lui reprimată a găsit o cale de a ieşi un pic la suprafaţă în numele meu. Chiar dacă părinţii mei nu au părut foarte afectuoşi, capacitatea mea de a oferi iubire izvorăşte şi din caracterul pasional al tatălui meu, caracter pe care şi l-a refuzat practic toată viaţa. Posibil că şi destinul meu de copil indigo are o mare influenţă asupra modului cum am văzut totdeauna iubirea. Era de aşteptat ca iubirea să existe de-a lungul vieţii mele într-un mod vizibil. Într-adevăr, am căutat de mică să fiu în apropierea polarităţii mele complementare. Şi deasemenea am simţit adesea compasiune către alţi oameni, îmi dădeam seama că, dacă ar fi după mine, le-aş spune tuturor din jurul meu că îi iubesc. Dar un copil indigo se protejează... Ţelul lui e să îşi îndeplinească misiunea şi nu să şocheze, dacă nu ajută misiunii.

Unde se termină iluziile şi unde începe viaţa

Zi după zi, se strâng tot felul de mici întâmplări amuzante, dar pline de semnificaţii. Aş putea să le las să se risipească precum frunzele toamna, dar simt că din ele ar putea răsări cel puţin nişte clipe plăcute petrecute împreună. În particular sper să lămuresc mai bine, cui doreşte, joaca zilnică dintre mine şi iluzii.

Sub acest titlu principal şi sub cel secundar, al Aventurilor unui copil indigo, voi insera din când în când momente de respiro, de joacă, ce ar trebui să i se întâmple fiecăruia la începutul trezirii conştiinţei.

Bonusuri şi piedici

Pe drumul vieţii tale vei întâlni ceea ce vei avea nevoie ca să îţi atingi scopul. Tu trăieşte în fiecare zi bucuria de a fi ceea ce îţi doreşti. Şi viaţa îţi va dărui tot ce ai nevoie ca să se împlinească în planul concret: bani, prieteni, dragoste, dar şi încercări diverse pentru a te şlefui, să fii piatră nestemată pe acest pământ; vei avea nevoie de oameni mai puţin plăcuţi ţie, ca să afli cum să nu fii; tu iubeşte toate aceste încercări şi mergi tot înainte. Orice piedică ocolită, orice lecţie a vieţii neînvăţată, te va îndepărta de scopul tău, de misiunea ta, ca să poţi să repeţi lecţia. Un om care nu se iubeşte, un om care nu-şi iubeşte aproapele, va avea parte de nenumărate lecţii care vor să-l aducă pe drumul cel bun. Iubeşte necondiţionat, aceasta e ultima lecţie a iubirii, fii mulţumit cu ce ai, dacă vrei ca viaţa să îţi aducă mereu mulţumire, fii recunoscător tuturor, dacă vrei ca în jurul tău să ai parte de oameni care te ajută chiar înainte să le ceri ceva!

Primul titlu al blogului a fost "Enjoy your way"

Care înseamnă "Bucură-te de drumul tău". Îmi cer scuze celor care nu sunt de acord cu limba englezită pe care o vorbim, dar asta sunt eu. Probabil grija cu care scriu şi vorbesc limba română se compensează cu această plăcere a jocului cu altă limbă. În plus, românii învaţă uşor o limbă străină. De ce? Nu se ştie... Presupun, în acest context, că românii pot gândi destul de uşor şi în altă limbă. Au un simţ al internaţionalismului mai dezvoltat. Le face plăcere să încerce şi exprimările altei limbi. În fond nu există traducere fidelă, căci "Traduttore, traditore". Asta înseamnă că uneori ni se pare că avem nevoie de altă limbă ca să ne exprimăm mai bine. De aceea uneori acceptăm şi alte limbi, un şuvoi de apă colorată în cristalina apă a limbii române!

Bucură-te de drumul tău!
Bucură-te de calităţile şi defectele tale, căci numai tu poţi să faci din calităţile tale sursa bucuriilor tale zilnice şi să-i bucuri pe alţii, numai tu poţi să îţi cunoşti defectele şi să le transformi, să le utilizezi la maximum potenţialul, care va da farmec caracterului şi personalităţii tale!
Bucură-te de ceea ce îţi va scoate în cale viaţa, miraculos şi firesc totodată! Învaţă să dăruieşti înainte să primeşti, căci fiecare om este întâi de toate sursă. Dacă nu oferi ceva oglinzii care te înconjoară, searbădă îţi va fi altfel viaţa! Poţi să hotărăşti ce vrei să ai în jurul tău, nu e minunat?

p.s. Am schimbat titlul blogului ca să fie mai uşor de găsit pentru cei ce-l caută pe acesta din urmă - între cele trei bloguri care îmi apar la profil.

Bine v-am găsit!

Deschid un nou blog, destinat căutărilor legate strict de spiritualitate, în sensul trezirii conştiinţei, a trăirii vieţii aşa cum ne-a fost dată.