Imaginaţie şi credinţă

Mă gândeam zilele trecute la modul cum realitatea apare altfel fiecărui om... Şi mi-am amintit că spre noi vin o mulţime de semnale percepute prin simţuri. Ştiinţific ni se demonstrează că nu reuşim să reţinem, să observăm, să conştientizăm decât o mică parte din aceste semnale. Ceea ce m-a făcut să trag concluzia că e posibil ca fiecare să extragă din noianul de semnale cele la care e atentă conştiinţa lui. Sau la care e atentă mintea lui. Să zicem că eu nu sunt atentă la semnalele banale, le evit tocmai pe cele cu care mintea s-a obişnuit. Ce semnale rămân atunci? Eu nu mă bazez pe simţuri. Sau ar trebui să mă bazez oarecum pe ele, dar cu scopul de a redescoperi lumea, de a renunţa la ce am fost obişnuită să văd: clădiri solide, frunze care cad, anotimpuri care vin şi pleacă... Cu mintea e mai uşor să te joci, să o păcăleşti, spunându-i că e mai bine să nu se gândească la problemele de mâine. Am descoperit şi avantaje făcând aşa... Dar spune-i că dealul de acolo nu e acolo... Pare că nu are rost să-ţi baţi capul cu asemenea afirmaţii... De fapt, aşa cum am citit azi dimineaţă în primele postări ale lui Octavian din iulie 2011, contrazicând ceea ce ştie mintea că ştie, o aducem aproape de punctul de a-i spune că nu ştie nimic. Dacă totul e iluzie, mintea nu mai are nicio bază. Rămâne va să zică imaginaţia şi credinţa... Imaginaţia şi credinţa... Imaginaţia - şi îţi creezi propria realitate, şi credinţa - căci numai crezând în ceva vei crea o anumită realitate.